Una dintre consecințele nocive ale separării și divorțului este înstrăinarea părintească a copiilor- a fi învățați să denigreze, să respingă sau chiar să urască un părinte.[1] Rezultatul acestui comportament al copilului determină prezența alienării părintești. De obicei, comportamentul principal care indică prezența alienării părintești este refuzul de a avea contact sau de fi vizitat de către părinte în absența unei justificări legitime. [2]

Există numeroase controverse privind problema alienării părintești. Controversele dintre susținătorii si oponenții sindromului de alienare parentală se concentrează pe rolul așa-numitului părinte alienat și care sunt modelele de intervenție adecvate în această situație. De la apariția primei definiții ca ‚sindrom de alienare parentală’, conceptul de alienare parentală a primit atenție datorită campaniei caritabile de lungă durată- ‘Familiile au nevoie de tați’ și datorită grupului ‘Tați pentru Justiție’. [3]

Susținerea și argumentarea alienării părintești în instanță este foarte dificilă, întrucât instanțele judecătorești și specialiștii de dreptul familiei nu au oferit un răspuns adecvat acestei probleme, iar răspunsurile juridice și politice actuale sunt inadecvate.[4] Răspunsul întârziat al instanțelor judecătorești, lipsa accesului la consultanță de specialitate  în timp util,  și lipsa de reacție în general dăunează copiilor implicați și trimite un mesaj insidios pentru părinții implicați în cazuri similare- faptul că acest comportament alienant poate fi tolerat.

Alienarea/înstrăinarea părintească încalcă interesului superior al copilului, un principiu fundamental al dreptului modern al familiei (de asemenea, principiu fundamental al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului[5]). Când nu există antecedente privind dificultăți în relația dintre un copil și părinte, când nu există un istoric de maltratare atunci refuzul de a vedea un părinte poate fi perceput ca nelegitim. Trebuie îndeplinite două condiții pentru ca violența și abuzul să aibă loc: trebuie să existe o vătămare  și aceasta să fie rezultatul acțiunii umane. Alienarea parentală se încadrează în această definiție atât în ceea ce privește abuzul asupra copiilor, cât și asupra partenerului. [6]

În literatura clinică actuală, se face distincția între alienarea părintească (respingerea nejustificată a unui părinte în urma manipulării și îndoctrinării copilului) și înstrăinare părintească (respingerea justificată a unui părinte în urma unui istoric real de neglijare, abuz fizic și sexual sau violență domestică). [7] O legislație clară despre importanța relației copilului cu ambii părinți poate avea un rol educativ important, astfel încât judecătorii, alți profesioniști și părinții să poată fi conștienți de daunele conduitei alienante.

Există puține exemple de reglementare juridică a înstrăinării părintești. În 2010, Brazilia a adoptat o lege care incriminează alienarea părintească ca „abuz moral” [8] – o încălcare a dreptului fundamental al copilului de a avea interacțiuni familiale sănătoase și viață de familie. În 2015, Curtea Federală australiană a recunoscut comportamentele înstrăinătoare ale părinților ca o formă de violență în familie care dăunează copiilor.[9]

Înstrăinarea părintească devine din ce în ce mai recunoscută și înțeleasă în Marea Britanie, dar nu există o definiție oficială în nicio lege. Cafcass (asistenții sociali desemnați de instanțe) susține că alienarea părintească apare „atunci când ostilitatea unui copil față de un părinte nu este justificată și este rezultatul manipulării psihologice de către celălalt părinte”[10]. Cafcass a dezvoltat un cadru de evaluare a impactului asupra copiilor (CIAF) [11] care se concentrează pe înțelegerea experienței personale a copilului în ceea ce privește separarea părinților ca un instrument care ajută instanțele să ia decizii informate cu privire la interesul superior al copiilor.

În cazurile conflictuale de separare și divorț unde copiii sunt folosiți și manipulați, este esențială colaborarea activă și interdisciplinară a tuturor profesioniștilor implicați. Pentru a preveni vătămarea viitoare a copiilor afectați de înstrăinarea părintească, sistemele de dreptul familiei ar trebui să angajeze atât victima, cât și făptuitorul. O legislație clară despre importanța relației copilului cu ambii părinți poate avea un rol educativ important, astfel încât judecătorii, alți profesioniști și părinții să devină conștienți de daunele conduitei alienante.